Te duci...

Te duci, si ani de suferinta
N-or sa te vaza ochii-mi tristi,
Inamorati de-a ta fiinta,
De cum zambesti, de cum te misti...

Si nu e bland ca o poveste
Amorul meu cel dureros.
Un demon sufletul tau este!!
Cu chip de marmura frumos.

In fata, farmecul palorii
Si ochi ce scanteie de vii,
Sunt umezi infioratorii
De lingusiri, de viclenii..

Cand ma atingi, eu ma cutremur...
Tresar...la pasul tau cand treci!
De-al genei tale gingas tremur
Atarna viata mea de veci!!

Te duci, si rau n-o sa-mi mai para
De-acum de ziua cea de ieri
Ca nu am fost victima iara
Neinduratelor dureri!!

C-auzul n-o sa-l mai intuneci
Cu-a gurii dulci suflari fierbinti
Pe frunte-mi mana n-o s-o luneci
Ca sa ma faci sa-mi ies din minti

Puteam, numiri defaimatoare
In gandul meu sa-ti iscodesc!!
Si te uram cu-nversunare, te blestemam
Caci te iubesc!!

De-acum nici asta nu-mi ramane
Si no sa am ce blestema
Ca azi, va fi ziua de maine
Ca maine, toti anii s-or urma!!

O toamna care-ntarzie
Pe-un istovit si trist izvor
Deasupra-i frunzele pustie
A mele vise care mor!!

Viata-mi pare o nebunie
Sfarsita fara-a fi-nceput
In toata neagra vesnicie
O clipa-n brate te-am tinut!!


(Mihai Eminescu)